In ultimul proiect, Heaven, am ajuns sa identific si utilizez un limbaj bazat pe sensibilitatea fata de simtul kinestezic si proprioceptiv, limbaj pe care se constitue dansul, in mod similar cum artele vizuale se constitue pe sensibilitatea pentru un limbaj al imaginilor. In mod paradoxal exista in randul publicului, probabil vina e a teatrului, asteptarea si obisnuinta de a interpreta, de a cauta continutul intr-un alt limbaj decat in cel care se prezinta. Ceea ce e total ilogic - pentru transmiterea unor mesaje sau exprimarea unor idei sau teme limbajul corporal e destul de inadecvat, scrisul de exemplu ar fi un mediu mai potrivit.

Intentionez sa interactionez direct cu aceasta nevoie de interpretare. Ma intereseaza acea stare in care practic esti suspendat, pentru ca sensul e suspendat, interpretarea, evaluarea, scopul, totul e suspendat. Sa fi putin alaturi, contrariere, intrigare, ruperea logicii, mai multe logici, sa deturnezi, sa iesi din schema, sa destabilizezi. Vreau ca ce facem sa fie consistent, dar nu in logica obisnuita, sa existe un contrast - pe de o parte sa nu poti sa urmaresti, apuci nimic, iar pe de alta parte o bogatie inexplicabila. Desi pare socant, e dovedit stiintific ca 95 % din comportamente sunt automatisme, scheme de comportament si de miscare cunoscute la care apelam. La fel si cu perceptiile, pentru majoritatea lucrurilor din jurul nostru avem deja o denumire putem categorisi tot ce vedem, si o si facem. Ma intereseaza acel efect de reimprospatare a perceptiei ce se obtine la contactul cu o noua experienta, acea “trezire” ce apare si la performer si la privitor, cand se iese din schemele de comportament si perceptie.

Florin